|
POEMUL CU CAPUL SPART
I
Poemului meu i s-a spart capul si,
dupa ce a tusit câtiva ani de zile, s-a infectat cu virusul secolului literar.
Stiu ca rana e pomo pentru ca a fost facuta cu o unealta pomo,
caci poemului meu i s-a spart capul cu "Postmodernismul românesc" de Cartarescu - vol. 2.
De atunci am început sa miros sosetele stramosilor cot la cot cu Manolescu
si-aud în somn volumul negândit
pe nenascutele poeme cum le latra.
Alea, de frica, sa faca pe ele, proastele -
mi se catara în poala si fata, ca pisicile gravide,
zece-doispe metafore o data.
Tot de atunci, mentionez ca, în toate visele, ma urmareste un oarecare Ianus,
îmi da beep-uri si îmi sopteste versuri samanatoriste obscene
Ma acuza ca as fi fracturista, ca-l plagiez si ca am spart singura capul poemului meu
cu o cheie franceza
numa' ca sa ajung si eu poetesa cu-ngropaciune la Belu.
II
Poemul meu alearga pe traseu.
În urma lui, un cârd de critici literar-libidinosi care vor sa i-o traga,
ademenindu-l cu premii literare
ca sa-i toarne bastarzi de cuvinte de lemn.
Poemul meu are sâni atât de turgescenti,
încât poate tine între ei lujerul subtire al unei metafore abia îmbobocite.
Si mai are poemul meu niste picioare metrice al naibii de sexy,
iar la încrengatura lor sensul/sexul inefabil batând din aripi ca un fluture de noapte cu cap de mort.
Criticii literari nu stiu sa faca dragoste
Dar sa lasam poemul sa vorbeasca despre asta:
Stiti, eu îi urasc de mica!
Eram tânara si nu cunosteam îmbratisarea barbatilor de hârtie,
nici fardurile canonului,
iar limba de matase a ciorapului esteticii nu-mi linsese pulpa piciorului metric,
Dar de pe atunci uram critica, matroana asta grasa, cu bube,
care scotea din grasimile-i fetide cohorte jilave de cronicari logomaniaci…
Criticii literari sunt de doua feluri:
Critici-de-podea si Critici-de-mansarda.
Criticii-de-podea sunt cei care au aparut ca puricii
din praful de pe culoarele bibliotecilor.
Ei s-au nascut pe podea, se târasc pe podea,
iar pixul lor e matura cu care deretica pedant cocoloasele de silabe
ale Nascatorilor-de-Cuvânt.
Când un Critic-de-podea vrea sa zboare, din scândurile podelei îsi croieste aripi
si cade precum calfele lui Manole,
fara sa faca fântâna si fara sa faca gaura în tesatura poemului.
Mai sus de Criticii-de-podea, locuiesc Criticii-de-mansarda,
care au, în mod evident, mai mult sarm
(seamana putin cu Nascatorii-de-Cuvânt).
În mansarda lor, ei sunt mult mai aproape de cer,
de unde privesc cu calm Constelatia Nascatorilor,
încercând sa citeasca trecutul, prezentul si viitorul lumii literare.
Dar
Criticii literari nu stiu sa faca dragoste
cu cuvintele.
Ei stiu sa faca numai sex.
Si ce sex stiu sa faca criticii literari?
Mansardistii se disting prin sex lucid si salbatic.
Ei sunt bine dotati, perversi în jocul cu limba,
îsi înnoada corpul critic în pozitii kama sutra
si stiu sa-si controleze ritmul, textul, convinsi ca marimea si tehnica sunt cele mai importante.
Podelarzii sunt slujbasii marunti care se consoleaza cu ideea ca marimea nu conteaza.
Ei sunt în genere onanisti si
se încapatâneaza sa violeze cuvintele de sens, precum catelandrii în calduri,
sa-mi faca cearcane în jurul metaforelor
si nu ating (nici cu destele) orgasmul literar.
Dar si unii, si altii, vor sa stea deasupra. Sa ma supuna,
sa ma lege de pat, sa-mi smulga furoul de întelesuri,
sa ma ciupeasca vulgar de sfârcul cuvintelor, crezând, ca vechii anatomisti,
ca în felul acesta îmi pot rastigni pe salteaua paginii lor scânteia interioara.
Eu nu vreau decât sa fiu lasata în pace!
Vreau numai (ca orice femeie, na!) sa fiu iubita,
curtata, cu priviri si atingeri care sa gliseze
tandru pe placenta-mi de fascinati mistica, mângâindu-ma,
(fara sa tina cu tot dinadinsul sa îmi desfaca picioarele).
Iata de ce le râd în nas acestor iubitori-de-silabe, când îi vad cum jinduiesc
la frunza mea de vita,
cum îsi agita pixurile frezate, parfumate, motorizate, computerizate.
Ah, ce m-ar mai forfeca
Ah, ce m-ar mai morseca
Dar eu nu cred în Gadamer,
Eu nu ma-nchin lui Gadamer.
III
Poemul meu alearga pe traseu.
În loje, colonii de eve sleampete croseteaza la coada poemului lor domestic si îmi striga "curva!"
(picioarele lor frumos daltuite se desfac cu telecomanda),
Filologi pedanti, cu zâmbete aseptice, ma acuza superior de blasfemie, anarhie, isterie,
târându-si ostentativ dupa ei consoarta (stil rococo, cu tablia din lemn de nuc si cearsafuri asortate).
Pântecele meu nu este o institutie!
Pixul meu e penisul meu.
(Sa traduc si pentru UE: "My ball point pen is my penis! I've said it!)
Ups.
Si, în definitiv, de ce ar fi tocmai penisul meu? Ah, o chestiune de conventie
axis mundi, na, element viril, ideea e ca
Pixul meu e mai mult decât penisul meu.
Multi barbati au creierul în sex.
Eu sunt Lilith si am sexul în creier (=intelect+afecte+etc),
ceea ce înseamna ca:
Eu cu cuvintele fac dragoste tandru
Le ling metaforele si le privesc în ochi atunci când le penetrez sensul,
iar ele torc de placere pentru ca-mi citesc în priviri dragoste de cuvânt
Si nu dorinta sexuala/textuala
S-ar putea spune ca sunt usuratica,
dar în fiecare cuvânt eu caut tacerea,
Caci cuvintele au fiecare câte o tacere ascunsa,
asa cum orice fiinta ascunde un sâmbure de suflet în foita de carne a trupului.
IV.
Iata cum poemul meu se apropie de finis.
Are un ritm vioi, robust; un lirism elegant, viguros.
În tribune vede elita criticii mustacind, ovationând, cascând, cistelecând
În departare îl asteapta posteritatea si manualul alternativ
Dar, ah! Iata ca rana din fruntea poemului se dovedeste a fi
o gaura neagra care aspira poemul
Poemul cade în el însusi ca o supernova -
Tacere penibila - ce(n)zura!
Pe caldarâm mai zac acum doar silicoanele câtorva tropi
si silueta gonflabila a veleitarismului.
Criticii se îndeparteaza râzând, bombanind, fonfanind
Unul îmi aplica prieteneste o stampila pe frunte,
altul îmi ofera un prezervativ
Eu ma despoi de haine ca Salomeea
Eu zbor calare pe pixul meu si NU ma cred postmoderna
Si ma doare-n pix
Si ma doare-n pix.
Daca are cineva ceva de zis, o puteti face la xtabilciu@yahoo.com
|
